Fotografia 3D – Istorie si prezent

Problema redarii tridimensionalitatii in imaginile bidimensionale a fost pentru prima oara semnalata de arhitectul italian Bruneselleschi.

Acesta a demonstrat existenta perspectivei geometrice si a implementat modul in care, prin folosirea ei, se poate crea senzatia de tridimensionalitate in pictura. Se pare ca evolutia opticii si a aplicarii acesteia in camera obscura (secretul bine pazit al pictorulor renascentisti) l-a ajutat pe Bruneselleschi sa puna bazele redarii perpectivei in pictura. Leonardo da Vinci a dus mai departe teoria perspectivei prin observatii pertinente asuprea peisajelor naturale. El a observat ca, datorita atmosferei, culorile in peisaj au o virare catre tonurile reci odata cu cresterea distantei intre observator si planurile peisajului. Astfel, Leonardo da Vinci a pus bazele teoriei perspectivei aeriene care si a contribuit la redarea adancimii in pictura renascentista. Cateva secole aceste doua metode au fost singurele care au reusit sa redea tridimensionalitatea in spatiul bidimensional al picturii.

La scurta vreme dupa ce Nadar si Niepce pun la punct procedeul fotografic, apare fotografia stereoscopica. Aceasta are la baza o serie de descoperiri anterioare asupra vederii binoculare. In epoca victoriana aparitia posibilitatii vederii in trei dimensiuni a dus la o adevarata explozie a stereogramelor ce puteau fi vizionate cu dispozitive relativ simple denumite evident stereoscoape. Posibilitatea ca publicul larg sa poate vedea in „relief” minunile lumii, intr-o epoca de avant al stiintei si descoperirilor stiintifice a facut ca sterogramele sa cunoasca un avant de neinchipui in ziua de azi. Trebuie mentionat ca pana la aparitia fotografiei, lumea era cunoscuta doar prin intermediul picturi, gravurilor sau al desenelor. Odata cu aparitia tehnologiei, simpla si ieftina, fotografii epocii victoriene au fost trimisi in toate colturile lumii sa fotografieze evenimente, peisaje, constuctii. Noul mediu era asa de popular, incat majoritatea fotografiilor realizate in acea perioada sunt stereograme, desi prin perspectiva istoriei imaginile sunt cunoscute ca imagini singulare. Cu timpul stereoscoapele au evoluat de la simple vizoare in care se putea fi inserarte imagini perechi, pana la complicate sisteme optice capabile sa inmagazineze cateva zeci de perechi de imagini.

Tocmai evolutia ulterioara a fotografiei a dus la pierderea interesului pentru fotografia stereoscopica. George Eastman a facut fotografia accesibila mareiului public prin intermediul celebrului Kodak Box si a sloganului ramas definitoriu timp de decenii in secolul trecut: „Voi apasati pe buton. De restul ne ocupam noi”. Facilitaea accesului la fotografie a facut ca publicul sa se concentreze pe fotografia 2D. Imposibilitatea ca fotografia tridimensionala sa fie marita, pusa in album sau in rama si atarnata pe perete a dus la scaderea interesului pentru aceasta. Desi au existat incercari de revitalizare a procedeului prin inventarea de aparatura specializata ( aparate fotografice cu doua obiective, vizoare speciale in care erau montate dispozitive perechi), interesul fata de fotografia stereoscopica s-a diminuat progresiv de-a lungul timpului. Toate marile companii producatoare de echipamente fotografice au avut tentative in acest sens si, totusi, revirimentul nu s-a produs. Acesta apare ceva mai tarziu in evolutia fotografiei, odata cu perfectionarea procedeului color si posibilitatea manipularii imaginii in color. Pe parcursul istoriei fotografiei stereoscopice au existat diverse metode de vizionaresi recompunere a spatiului 3D, insa cea mai populara este fara indoiala analaglifa care a avut succes mai ales in epoca digitala, datorita accesibilitatii sale in mediul fotografilor amatori.

Pentru a intelege schema de functionare a unei anaglife trebuie inteleasa vederea stereoscopica umana. Simplificand principiul, trebuie stiut ca fiecare ochi in parte functioneaza ca o camera fotografica in care se creeaza o imagine bidimensionala. Cele doua imagini se recompun in creierul uman formand o singura imagine tridimensionala, iar senzatia este ca omul vede lumea exterioara printr-un „singur ochi” – ochiul mintii – la propriu vorbind. Cele doua imagini cvasi-identice obtinute de cei doi ochi sunt totusi diferite datorita distantei anatomice existente intre ochii umani. Fiecare imagine este usor diferita fata de cealalta pereche, prin faptul ca percepita asuprea mediului are doua puncte de statie diferite, cu doua perspective diferite, corespunzatoare celor doi ochi. Suprapunerea obiectelor aflate la distante diferite este la randul ei diferita si combinatia intre cele doua perspective ne ofera sensul adancimii imaginii, tridimensionalitatea ei.

Fotografia care recompune vederea umana intr-o singura imagine in care sunt incluse cle doua perspective corespunzatoare celor doi ochi, imaginea fiind vizibila cu ajutorul unor ochelari speciali se numeste anaglifa, despre care vom vorbi pe scurt in cele ce urmeaza.

Schematic, o anaglifa consta in suprapunerea pe aceeasi suprafata a doua imagini color: una corespunzatoare ochiului stang si alta corespunzatoare ochiului drept. Pentru a fi vizualizate separat de cei doi ochi in parte, imaginea din stanga are doar componenta cromatica rosie, iar cea din dreapta componentele albastra si verde. Vizionarea se face cu o pereche de ochelari speciali cu lentila din partea stanga rosie iar cu cea din partea dreapta cyan (verde compus cu albastru). Imaginea este recompusa in mintea noastra, color si in tridimensional in acelasi timp. Intr-o prima aproximare, tehnica fotografierii unui subiect care este apoi redat tridimensional mimeaza vederea stereoscopica umana. Distanta interpupilara (dintre axele optice ale ochilor) este in medie de 63 mm si trebuie reprodusa in momentul fotografierii. Poate fi folosita o camera speciala cu doua obiective sau numai o singura camera, pe care o vom deplasa pe orizontala cu 63 mm intre cele doua declansari. Este evident ca pentru a face imagini tridimensionale folosind o camera este neaparat nevoie de un trepied solid si un dispozitiv care sa permita translatarea camerei in cele doua pozitii necesare realizarii celor doua expuneri. Aceasta tehnica se aplica intro plaja de distante 2-10 m. In cazul peisajului, pentru realizarea adancimii este necesara organizarea cadrului cu elemente situate in planuri diferite, dar suficient de apropiate de punctul de statie pentru ca metoda descrisa mai sus sa fie eficienta.

Sunt situatii in care realizarea fotografiilor stereoscopice poate intampina dificultati in finalizarea anaglifei, de aceea trebuie sa tineti seama de sfaturile de mai jos:

  • Se vor evita imaginile cu contrast foarte mare, datorita defectului de contur care apare la suprapunerea celor doua imagini in zonele de contrast ridicat.
  • Se vor evita zonele mari de culoare rosie care vor afecta redarea corecta a efectului 3D . La prelucrarea pe computer a imaginii din stanga (ce contine numai canal rosu) se poate introduce o debalansare cromatica pentru a suprima acest neajuns.

Teoria din spatele unui fotografii tridimensionale este relativ simpla, dar realizarea anaglifelor poate genera o serie de dificultati ce pot fi rezolvate pe masura deprinderii tehnicii de organizare a cadrului, prelucrarea imaginilor pentru vizualizarea 3D, si in cele din urma folosirea unor ochelari de buna calitate la montarea imaginii finale. Tratarea de mai sus nu este in niciun caz exhaustiva, ci are doar scopul de a va deschide apetitul pentru lumea fotografiei 3D.

sursa: Foto-Video Digital – mai 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *